SCHIȚĂ PRIVIND EVOLUȚIA ISTORICĂ A TERITORIULUI ACTUAL AL MUNICIPIULUI TULCEA

Dr. V. H. BAUMANN

Începuturile istoriei acestor locuri se regăsesc undeva prin mileniul IV a Chr, în plină epocă neolitică, când Dobrogea era locuită de purtătorii culturii Gumelniţa. Topoare de piatră de tip baros, descoperite în malul sudic, râpos al lacului Zaghen, împreună cu unelte de silex, şi pe Dealul Taberei, în apropierea bălților Dunării Vechi, atestă aşezări gumelniţene la NV şi la NE de actualul oraş Tulcea. Topoarele descoperite sunt prelucrate din gresie silicioasă de tip Denis Tepe, material procurat cu ușurință din apropiere.

Nu cunoaştem evoluţia comunităţilor omeneşti din aceste locuri în epoca bronzului şi la începutul epocii fierului. Abia prin sec. VII-VI a. Chr, descoperirile arheologice evidenţiază un orizont hallstattian căruia îi aparțin două aşezări localizate, una pe Dealul Taberei, cealaltă la SE de stânca pe care se înalţă azi Monumentul Reanexării Dobrogei şi unde, în epocă La Tène getică, s-au configurat începuturile oraşului antic Aegyssus.

0.1. Oraşul Aegyssus s-a format în capătul de NE al actualei localităţi, la poalele unui promontoriu stâncos alcătuit din conglomerate triasice, înconjurat din trei părți de apă. Cel mai vechi nivel de locuire aparţine secolelor VII-VI a. Chr şi evidențiază, ca şi în cazul altor puncte de pe linia Dunării, o evoluţie neîntreruptă până la sfârşitul epocii romane(sec. VII p. Chr.) Un rol important în dezvoltarea acestei aşezări l-au jucat raporturile economice ale geţilor cu cetăţile greceşti din Pontul Stâng, un important centru al comerţului de tranzit care se desfăşura la Gurile Dunării aflându-se cu certitudine la Tulcea. O serie de produse cera-mice greceşti provin din perioada secolelor V-I a. Chr, fiind descoperite în zonele de V, NV, SE şi E ale actualei localități. La NE, pe Dealul Monumentului (Colnicul Hora), primele materiale greceşti (toarte ştampilate de amfore de Thasos şi Rhodos) au apărut pe un nivel de locuire elenistic, datat la sfârşitul secolului IV - prima jumătate a secolului. III a. Chr. În secolele I a. Chr - I p. Chr, la Aegyssus negustorii greci desfăşurau un volum apreciabil de tranzacţii comerciale, dovadă fiind descoperirea unui bogat depozit, alcătuit din 119 amfore, în Parcul Monumentului.

Dezvoltarea peninsulară a oraşului antic s-a produs în perioada elenistică Localizarea necropolei getice la capătul de SE al şeii Dealului Monumentului, pe un platou aflat la 1,5 km de anticul Aegyssus, relevă o extindere a necropolei în cursul sec. III a. Chr., din vecinătatea aşezării spre SE, până la capătul străzii Nalbelor. Numele oraşului apare probabil după pătrunderea violentă a celților din jurul anului 280 a Chr., când în periferia nordică şi nord--vestică a Dobrogei îşi fac apariţia toponime de origine celtică, precum: Noviodunum (Isaccea), Arrubium (Măcin), Aliobrix (Cartal) toate, aşezări fortificate de tip dava.

1.0. Pentru poetul Ovidius, exilat la Tomis în anul 9 p. Chr., dava Aegyssus era o vetus urbs, ”… mai bine apărată prin natura locului … cetatea era pe vârful unui deal ce se înălţa aproape până la nori" , fiind vorba, evident, de capătul stâncos al Colnicului Hora. După anul 12 p. Chr, când Ovidius ne transmite ştirea recuceririi de către romani a cetății Aegyssus, creşte importanţa strategică a acesteia. După înființarea flotei dunărene (classis Flavia Moesica),cu sediul la Noviodunum, în cursul secolelor II-III p. Chr, Aegyssus se dezvoltă ca un oraş roman, tot mai implicat în comerţul de tranzit cu populaţiile stepelor nord-pontice. De remarcat că, la 4 km est, în punctul Via Judecătorului, şi la 5 km vest, pe dealul Taberei, pe două promontorii înalte, aflate la distanţe aproximativ egale faţă de Aegyssus, s-au descoperit resturile unor forturi romane.

Aceste promontorii configurau în antichitate un aspect denticular malului Dunării, fenomen sesizat de romani, care l-au folosit în realizarea limes-ului (frontierei) dunărean. Oraşul antic cuprindea zonele de S, SV şi SE ale actualului Parc al Monumentului, pe un contur delimitat cu aproximație de strada Surorilor la V şi Veseliei la E. Pe axul longitudinal al Peninsulei, actuala stradă a Gloriei, marcat la N de înălţimea stâncoasă, înaltă şi abruptă, fortificată de geţi şi apoi de romani cu ziduri de piatră, de o parte şi de cealaltă, din dreptul bisericii Înălţării până la începutul străzii Nicolae Bălcescu, având ca punct avansat la SV, capătul sudic al Colegiului Spiru Haret (str. 14 Noiembrie), se întindea necropola oraşului, plană şi tumulară. Descoperirile arheologice şi , în special, cele epigrafice evidenţiază o populaţie cosmopolită, alcătuită din veterani, negustori, armatori, proprietari funciari. O stelă funerară descoperită pe strada Miron Costin, la aproximativ 2,5 km SV de anticul Aegyssus, evidenţiază faptul că, la mijlocul secolului lI p. Chr., oraşul deţinea un teritoriu în care se aflau sate de tip roman (vici) şi ferme rurale (villae rusticae). Era centrul unui pagus (comună cvasi-urbană) condus de un consiliu alcătuit din magistraţi (ordo decurionum), aflat sub autoritatea comandantului militar al oraşului. Avem ştiri despre prezenţa la Aegyssus a cohortei a II-a Flavia Brittonum în a doua jumătate a secolului III p.Chr. şi a unei vexillatio Aegyssensis din Legio I Jovia la începutul sec. IV p. Chr. În secolul al V-lea, Aegyssus este sediul unei unităţi de cavalerie (cunes aequitum armigerorum) şi reşedinţă a comandantului militar al frontierei, din Leg. I Jovia. În timpul lui Justinian, Procopius aminteşte de refacerea fortificaţiilor la mijlocul sec. VI p. Chr. Cercetările arheologice din Parcul Monumentului atestă În secolele IV-VI o viaţă urbană şi o activitate economică intensă. Oraşul se menţine până la mijlocul secolului VII p. Chr., fapt dovedit de prezenţa unui atelier de prelucrare a podoabelor şi de circulaţia monetară.
Ultima menţiune a numelui localităţii ne este oferită În secolul al Xlea de Împăratul bizantin Constantin Porphirogenetul.

1.1. Cercetările arheologice pledează pentru existenţa unei aşezări modeste în secolul X, aşezare distrusă de armatele bizantine ale lui Tzimiskes la 971 şi refortificată printr-un zid de incintă la cumpăna dintre milenii, pentru a servi ca punct de control şi supraveghere bizantină intrării în Deltă. După o scurtă perioadă de înflorire, aşezarea este distrusă de pecenegi la 1036 şi apoi de uzi la 1064. Locuirea medievală continuă la poalele promontoriului, după cum ne dovedesc descoperirile monetare, pe actualul contur al străzii Prislav, unde o întâlnim până în sec. XIII, când întreaga aşezare este distrusă de tătari. Din a doua jumătate a sec. XIII şi până în sec. al XV-lea, numeroase monede de argint: tătărăşti, veneţiene, sârbeşti, bulgăreşti şi otomane, descoperite pe întregul areal al oraşului actual, evidenţiază mai multe nuclee de locuire medievală şi reflectă noua situaţie politică din zona Gurilor Dunării. Din sec. XIV se constată arheologic o nouă perioadă de locuire pe Colnicul Hora. Noua locuire depăşeşte suprafaţa vechii zone fortificate. Prezenţa ceramicii orientale din pastă roşie, specifică sec. al XV-lea, relevă că localitatea a fost cucerită de turci încă din prima etapă (1418-1420). Foarte probabil, în cursul aceluiaşi secol, localitatea de pe Colnicul Hora a căpătat şi denumirea de Tulcea: Tulcsa în Registrul Vamal Otoman din anii 1515-1517 şi Tuncza pe harta Moldovei întocmită de Georg Reichersdorfer la 1541, din dorința lui Petru Rareş. Registrul Vamal Otoman menţionează la Tulcea, la începutul sec. XVI, o vie activitate economică, ceea ce presupune că localitatea devenise un activ port dunărean, a cărui importanţă în traficul dunărean era în continuă creştere. Într-o lucrare din 1917, marele istoric român Nicolae Iorga menționează o serie de informaţii istorice cu privire la existenţa unui bazar la Tulcea în secolul al XVI-lea, unde veneau negustori greci din Insula Chios. La 1582, englezul John Newberie relatează despre belşugul de peşte de la Tulcea.
Urmele aşezării medievale suprapun vechiul oraş Aegyssus, fiind întâlnite, arheologic, în aceeaşi zonă peninsulară din partea nord-estică a oraşului actual.

Ceramică medievală din secolele XVII-XVIII, obiecte metalice şi monede au fost recoltate din zona sudică a Parcului Monumentului, din curtea bisericii "Sfânta Paraschiva" şi de pe strada Independenţei, cu ocazia lucrărilor de canalizare. Mărturii ale prezenţei unor ateliere locale de fabricare a ceramicii sunt exemplarele de vase smălţuite, scoase de scafandri din apele Dunării, în rada portului actual.

Aşezarea medievală s-a dezvoltat pe aceeaşi axă longitudinală principală, de-a lungul peninsulei care coincide cu strada Gloriei, ramificată la extremitatea nordică, spre vechea cetate şi spre port şi la cea sudică spre înălţimea de pe strada Nicolae Bălcescu. Aşezarea medievală acoperea şi versantul de SV al peninsulei, cu deschidere spre Portul Pescarilor, cunoscut mai târziu cu numele de vadul Sacagiilor, cuprins între două promontorii scunde şi stâncoase. Pe cel nordic, turcii au zidit în secolul al XVII-lea o fortificaţie poligonală cu şapte turnuri, cu artilerie proprie şi garnizoană permanentă. Fortificaţia este văzută de o serie de călători străini: Paul de Alep la 1658; Mihail Bay şi Gaaspar Papai la 1706; La Mottraye la 1711 şi John BeII la 1737. Localitatea Tulcea este pomenită de Evlija Celeby la 1650 şi de Matteo Gondola la 1674.

Aşezarea turcilor s-a făcut prin ocuparea centrului comercial al localităţii, aflat la acea dată în zona Portului Pescarilor. La aproximativ 500 m spre răsărit, în vecinătatea cimitirului românesc, se constituie cel mai vechi cimitir turcesc, care suprapune parţial vechea necropolă romană, şi unde, în zona străzii Dorobanți, turcii vor construi mai târziu şi prima geamie.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin aşezarea unor noi contingente etnice, de ruşi-lipoveni, alături de greci, români, armeni, evrei şi italieni, localitatea, aflată în plin proces de dezvoltare economică, capătă un aspect cosmopolit. La mijlocul secolului XVIII sporeşte funcţia strategică a Tulcei. Pentru susţinerea campaniilor militare ale Imperiului otoman contra Poloniei, Rusiei şi Austriei, se construiesc magazii destinate aprovizionării armatei, adevărate antrepozite subterane, boltite cu cărămizi şi zidite din piatră, unele dintre ele identificate arheologic: în Parcul Monumentului, În dreptul bisericii "Sf. Paraschiva" de pe strada Gloriei; la Poalele dealului Babadag, la intersecţia str. Nicopol cu Mircea Vodă; la poalele dealului Comorofca, în peretele râpos din dreptul bisericii lipoveneşti.

1.2. Războaiele ruso-turce de la mijlocul secolului XVIII şi începutul sec. XIX au provocat depopularea şi ruinarea Dobrogei.
Situată în zona de frontieră, Tulcea a fost teatrul tuturor operaţiunilor militare, atât ruseşti cât şi turceşti. Distrugerea sistematică a fortificaţiilor sale, la 1771, 1773, 1750-1791, de către ruşi, a provocat ruinarea totală a gospodăriilor, a prăvăliilor negustorilor, a hambarelor de cereale, etc.

Complet distrus după 1812, oraşul Tulcea este reconstruit cu greu de către locuitorii săi, centrul de greutate deplasându-se spre sud, la poalele zonei peninsulare, înconjurată cu şanţuri şi valuri de pământ, situaţie valabilă până la 1829 când Tulcea suportă şi ultima distrugere din aceste războaie.

2.0. După 1830 Tulcea este repopulată cu locuitori veniţi din ţinutul dintre Dunăre şi lacul Razim, pe linia Tulcea - Babadag, fugiţi din calea luptelor sau evacuaţi prin Tratatul de la Adrianopol. Printre ei se află familii de bulgari veniţi din Basarabia şi familii de cazaci ucraineni rămaşi după dispariţia Siciei de la Dunavăţ. În scurt timp se produce o suprapopulare a localităţii. Fenomenul îşi găseşte rezolvare printr-o nouă structurare urbanistică.

Schimbarea configuraţiei urbanistice a oraşului Tulcea se face prin ruperea vechiului perimetru şi deplasarea centrului comercial, în urma aşezării populaţiei evacuate din colţul de NV al Dobrogei pe înălţimile situate de o parte şi de alta a lagunei centrale, cu o dispoziţie concentrică Dunării. Fără a renunţa la vechea aşezare peninsulară, ocupată acum de turci la sud şi la nord de ruşii-lipoveni, noul oraş Tulcea se întinde pe spaţiile înalte din jurul lagunei centrale, care devine, cu timpul, zona centrală a oraşului.

2.1. Instituind libertatea comerţului, Tratatul de la Adrianopol a dus la intensificarea navigaţiei pe Dunăre. La 1830 o societate austriacă pune în circulaţie pe Dunăre vase cu abur. Faptul impulsionează construcţia de nave în porturile dobrogene şi, îndeosebi, la Tulcea. În câțiva ani oraşul se populează cu piloţi, patroni de bărci, dulgheri, călăfătuitori, armatori, constructori de nave, antreprenori, etc. O notiţă apărută la 1847 Într-un jurnal aus-triac menţionează la Tulcea o populaţie amestecată de turci, bulgari, români, cazaci zaporojeni, lipoveni din Basarabia şi Moldova, greci din arhipelag şi greci ionieni. În scurt timp, Tulcea devine oraşul cel mai important al Dobrogei, datorită construcţiilor navale favorizate de prezenţa "frumoaselor păduri de stejar" din vecinătate, fenomen atestat de Louvrières, viceconsul francez la Tulcea, într-un raport din 22 decembrie 1856. La 1847 se înfiinţează primul şantier naval. Într-un raport de la 1 septembrie 1848 al polonezului Korsak se aprecia construirea de nave ca fiind "considerabilă"; vase comerciale fluviale, până la 300 tone, sunt construite cu lemn din pădurile statului, obţinut aproape gratuit. Întreprinderea aparţinea unor greci din Tulcea, care, în lipsa unei legislaţii otomane adecvate, au devastat pădurile Tulcei, silind guvernul otoman să interzică la 1865 construirea altor nave.

În 1859 Tulcea devenise un important port fluvial; germanul Wutzer consemna lansarea unui bric sub drapel austriac, eveniment sărbătorit de întreaga populaţie a oraşului. Şantierul naval din Tulcea ajunge să producă nave pentru export. Pe la 1853 naturalistul Boucher de Perthes găseşte portul oraşului ocupat de numeroase nave, iar pe dealuri de nenumărate mori de vânt. La 1858, Wilhelm Hamm descrie oraşul, populat cu case mai toate din lemn, după moda orientală, şi cu ferestre zăbrelite.

2.2. După 1830 se înfiinţează la Tulcea o nouă Mitropolie (cea a Proilaviei de la Brăila fiind desfiinţată la 1829), aliată sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Primul titular a fost Panaret, venit din Anatolia, care sfinţea la 1839 biserica românească din Nalbant. Între 1835-1845 se construiesc la Tulcea primele biserici creştine din lemn: Biserica "Sf. Nicolae" de către românii beştepeni şi Biserica "Schimbarea la faţă" (1842). Sub urmaşul lui Panaret, mitropolitul Dionisie, între 1848-1854 este construită cu piatră şi mortar biserica grecească cu hramul "Buna Vestire", la poalele dealului Babadag. Concepută şi construită în stil neoclasic grecesc de către arhitectul Ştefan Dopron, biserica a fost împodobită cu elemente sculpturale şi pictură în 1857. Tot în stil neoclasic a fost construită, de către comunitatea bulgară din Tulcea, Biserica "Sf. Gheorghe", la 20 mai 1857, pe malul răsăritean al lagunei centrale.

 

2.3. Între 1860-1877 Tulcea este reşedinţă de sandjeac, provincie otomană condusă de guvernatori (mutesarifi).

Între 1864-1867 această funcţie a fost ocupată de Rezim Paşa, a cărui mamă era grecoaică din Atena, unde a şi copilărit. Rezim - Paşa a fost una dintre personalităţile marcante ale sfârşitului de epocă otomană, care a contribuit la construcţia modernă a oraşului Tulcea şi a sprijinit populaţia creştină a oraşului.

Aceasta politică a fost continuată şi de urmaşul său, Ismail Bey, român macedonean din Albania, între anii 1868-1871, care a avut şi o atitudine favorabilă înfiinţării de şcoli româneşti.

În perioada celor două guvernări, Tulcea a cunoscut o intensă activitate constructivă. Un rol important în modernizarea oraşului l-a avut dispariţia lagunei centrale, în urma consolidării şi îndiguirii ţărmului dunărean de către Comisia Europeană a Dunării, înfiinţată în 1859, cu sediul la Sulina.

Piaţa oraşului, unde funcţiona oborul de cereale şi târgul de vite, s-a constituit pe centrul ceairului, înconjurat de mahalele aparţinând bulgarilor şi armenilor - în partea de răsărit, evreilor şi grecilor - în partea de apus şi ruşilor - în capătul de sud.

La 1873 se începe construirea marei geamii cu minaret (Azizie) în capătul sudic al vadului sacagiilor.

 

Între 1863 -1865 este construit Conacul paşalei, devenit după 1878 sediul Prefecturii (actuala clădire a Muzeului de Artă). 

Rezim - paşa aduce constructori din Occident şi realizează prima clădire în stil neo-clasic de pe teritoriul Dobrogei. În 1868 se începe construirea unui local de şcoală superioară turcească, în faţa actualului Colegiu "Spiru Haret". 

După încheierea lucrărilor în 1876, clădirea este transformată în cazarmă a jandarmeriei şi apoi, după 1878, sediu al Primăriei oraşului Tulcea.

Între 1857 -1867, lipovenii de rit vechi (fără preot),aşezaţi pe capătul sudic al colnicului Hora, ridică biserica "Sf. Treime" (Sf. Paraschiva) la intersecţia străzii Gloriei cu strada Surorilor. Între 1864-1868, lipovenii așezați la poalele dealului Comorofca construiesc biserica cu hramul "Sf. Ioan Teologul", în capătul vestic al străzii Mihai Eminescu. În partea de vest a oraşului, pe dealul Comorofca, românii şi grecii construiesc un cimitir ortodox al cărui capăt răsăritean a fost transformat, după 1919, în Cimitirul Eroilor.

   

La 1875, ruşii încep construirea bisericii mari de piatră, cu hramul "Schimbarea la faţă", terminată în 1883, şi, tot în aceeaşi perioadă, comunitatea evreiască din Tulcea construieşte templul "meseriaşilor", în capătul sudic al străzii Mărăşeşti. La 1874, mocanii din Prislav, care au populat după 1830 zona de răsărit a Tulcei peninsulare, încep construirea bisericii "Sfinţii Împăraţi", pe latura de nord a dealului Mahmudia, biserică ce va fi terminată 5 ani mai târziu, în 1879. Între 1859 -1862, comunitatea bulgarilor ridică lângă biserica "Sf. Gheorghe" un local de şcoală secundară în care, după 1897, va funcţiona prima şcoală secundară de fete, de gradul II. Germanii, aşezaţi în vecinătatea de vest a grecilor, la poalele dealului Babadag, între 1844-1856, îşi ridica o biserică catolică, pe actuala stradă Traian, cu hramul "Sf. Mihail", în anul 1872.

 

La 1864, austriacul Karl Peters menționa o serie de noi edificii. Astfel, era clădirea "elveţiană" a lui Wilhelm Bergman în care funcţiona, la acea dată, Consulatul austriac (pe actuala stradă 9 Mai, nr. 3). S-a construit o parte a cheiului, în zona portului nou, unde a fost ridicată şi clădirea Căpităniei portului în care funcționa şi vama, pe malul Dunării, în dreptul dealului Comorofca. Pe locul fostei fortificaţii otomane de pe promontoriul nordic, stâncos, situat la nord de Vadul sacagiilor, CED a construit un far pentru orientarea vaselor în drumul lor spre mare. La poalele dealului Babadag, pe viitoarea stradă Sf. Niculae şi în apropierea bisericii "Sf. Niculae", în zona centrală a oraşului, comerciantul grec Ilias Licheardopoulos îşi construieşte o frumoasă clădire în stil Empire, între anii 1870-1875. În salonul pictat de la etaj au fost semnate, se pare, la 18 noiembrie 1878, actele de preluare a Dobrogei de către autorităţile româneşti.

La poalele dealului Mahmudiei, zonă populată de tătari, români, bulgari şi armeni, de-o parte şi de cealaltă a unui segment de stradă constituit pe latura estică a fostei lagune (după 1879 - strada Ştefan cel Mare) a fost construit, din cărămidă şi mortar cu ciment, bazarul turcesc sau ansamblul arhitectonic oriental "Sub coloane", alcătuit din 41 de prăvălii (6 cu etaj şi locuinţe), cu portic la faţadă, format din 72 de coloane orientale.

Până la războiul de reîntregire a neamului, oraşul Tulcea păstrează aparenţa unei localităţi importante. La 1899, "Liga pentru propăşirea Dobrogei", creată la 1879, a înălţat pe acropolea colnicului Hora un superb monument destinat cinstirii eroilor căzuți în Războiul de Independenţă şi al reunirii Dobrogei cu Ţara. Banii au fost strânşi prin colectă publică, monumentul fiind opera a doi mari artişti: George Vasilescu şi Constantin BăIăcescu. Cel de-al doilea este şi autorul monumentului lui Mircea cel Bătrân, amplasat la 1903 la intersecţia principalelor artere din centrul oraşului, în apropierea Palatului Administrativ şi la capătul nordic al fostei lagune, devenită acum Piaţa Mircea. Un rol important în ridicarea celor două monumente, primul inaugurat oficial abia la 2 mai 1904, împreună cu Parcul public situat deasupra străvechiului oraş Aegyssus, în prezența perechii regale, l-a avut Ioan Neniţescu, erou al Războiului de Independență şi prefect al judeţului Tulcea între 1897-1900.

În 1883 s-au pus bazele primei şcoli secundare româneşti din Dobrogea - Gimnaziul real de băieţi, care funcţiona în casa clădită de Rezim - Paşa pe actuala stradă 14 Noiembrie. Ioan Neniţescu transformă Gimnaziul în Liceul care, din 1902, se va numi „Principele Carol”. Două corpuri ale actualului local vor fi adăugate clădirii lui Rezim Paşa între anii 1902-1920. Cel de-al treilea corp va fi construit abia între 1970-1972, prin demolarea casei lui Rezim - Paşa. Tot în timpul prefectului I. Neniţescu este înfiinţată Şcoala secundară de fete nr. 1, devenită apoi Liceul "Principesa Ileana". Între anii 1893-1895 au loc lucrări de reconstrucţie a Palatului Administrativ, lucrări conduse de inginerul tulcean Ştefan Borş, ales apoi primar al oraşului, în timpul mandatului de prefect al lui Neniţescu.

  

 

 3.1. în capătul nordic al Pieţii Mircea, între 1900-1903 a fost amenajată Grădina Publică Centrală, iar la SV a fost construită, prin grija lui Grigore Antipa, clădirea Administraţiei Pescăriilor Statului, între 1904-1907.

La sfârşitul secolului XIX a fost amenajată zona portuară a oraşului, pe centrul curburii Dunării, având în spate două artere principale, paralele cu fluviul: strada Carol I (actuala str. Gării) şi strada Isaccei, transformată în arteră comercială.

În capătul vestic al străzii Carol se afla clădirea vechii Căpitănii a portului.

În 1907 se construieşte noul Palat Administrativ al Portului Tulcea, demolat în deceniul 8 al epocii comuniste.

În zona portului pescăresc, la aproximativ 200 m nord de farul CED, funcţiona din 1886 o tăbăcărie de opinci a fraţilor Prodanof. În 1912 tăbăcăria a fost mărită şi modernizată cu maşini speciale de tăbăcit, iar din 1915 începe să fabrice talpă pentru armată.

O parte din imaginile din acest articol apartin fotografului Valeriu Leonov, iar celelalte sunt preluate de pe site-ul http://mistereledunarii.wordpress.com.