Popasuri în Insula Soarelui

Prof. Gheorghe Băisan
Prof. Nicuţa Băisan

Situată între insula Creta şi ţărmul Asiei Mici, scăldată la NV de apele Mării Egee iar la S şi SE de cele ale Mării Mediterane, insula Rodos este cea mai mare din Arhipelagul Dodecanez, având o lungime de 78 km şi lăţime maximă de 38 km şi adăpostind o populaţie de aproximativ 57000 locuitori. Cu aspect de vârf de lance, orientată pe direcţia NE-SV, insula este mai aproape de ţărmul Turciei decât cea mai apropiată insulă grecească, Karpathos, din arhipelagul cu acelaşi nume.
Celebră încă din antichitate pentru statuia gigantică, considerată una din cele şapte minuni ale lumii antice, insula a devenit una din destinaţiile turistice preferate de europeni, iar în ultimii ani şi pentru români. Curse aeriene de linie sau charter leagă Bucureştiul de insulă, survolând apele limpezi ale Mării Egee, pătate de puzderia de insule, resturi ale unor cataclisme geologice îndepărtate.
Relieful este format din coline stâncoase alcătuite din şisturi, conglomerate, gresii şi calcare, cu altitudini modeste, care ating punctul culminant în vârful Ataviros (1215 m), situat în vestul insulei. Ţărmurile sunt, de regulă, stâncoase, abrupte, cu faleze, în special în partea sudică şi vestică, părţile de NE şi E având şi plaje, fiind ocupate de staţiuni turistice.

Muntele Ataviros (foto Alina Băisan)

Insula este străbătută de ape scurte, cu văi largi şi puţin adânci, cele mai multe secate, având aspectul uedurilor sahariene. Vegetaţia predominantă este o asociaţie de plante scunde, pipernicite, xerofite şi arbuşti mediteraneeni, adaptaţi la uscăciune, partea vestică fiind mai bine împădurită, cu elemente termofile mediteraneene.
Localităţile sunt rare şi de dimensiuni reduse, cele mai multe fiind înşirate de-a lungul ţărmului, fiind staţiuni turistice dotate corespunzător. O reţea relativ densă de drumuri, bine întreţinute, leagă localităţile între ele, cele mai importante şosele formând un fel de centură, de-a lungul ţărmului. Nu există căi ferate, singurul aeroport (Diagoras) fiind amplasat în apropierea oraşului capitală, Rodos, pe ţărmul nordic.
Conform legendei, insula Rodos a ieşit din mare la ordinul lui Zeus, pentru a-i fi dăruită lui Apollo. Tot legenda spune că primii locuitori au fost telhinii. Din unirea Aliei, o fiică a acestora, cu Poseidon a rezultat nimfa Rhodes, care a devenit soţia lui Helios. După altă legendă, fiul lui Hercule, Tipolemos, s-a stabilit pe această insulă împreună cu mai mulţi dorieni, întemeind câteva oraşe.

Peisaj rodean (foto Gh. Băisan)

Săpăturile arheologice au dovedit urme de locuire din neolitic (6000-3000 î.Cr.), urmate de cele ale civilizaţiei minoice (1900-1450 î.Cr.) – perioada de apogeu, precum şi de la mijlocul mileniului II î.Cr. când, pe aceste locuri s-au stabilit achaienii. În timp, s-au succedat diverse civilizaţii vechi şi noi, care au lăsat urme şi şi-au pus amprenta nu numai pe aspectul aşezărilor şi viaţa economică ci şi pe fizionomia şi mentalitatea locuitorilor actuali. Civilizaţia greacă a fost completată de cea macedoneană, apoi de cea romană, bizantină, arabă, turcă, cruciată şi iarăşi turcă. Peste aceste locuri, în al doilea război mondial, şi-au extins administraţia armatele fasciste ale lui Musolini, iar după terminarea războiului, cele engleze.
Având în spate un trecut glorios, presărat cu perioade de declin temporar şi ruină, Rodosul de astăzi este axat cu predilecţie pe activitatea de turism, secundar dezvoltându-se industria artizanal-meşteşugărească (care serveşte aceluiaşi scop) şi agricultura (măslini, citrice, viţă-de-vie, creşterea caprelor şi măgarilor).

Pornind şi de la sâmburele de legendă, dar şi de la realitatea palpabilă, insula a mai fost denumită şi Insula Soarelui sau Insula Luminii, fiind rare zilele din an când cerul este înnorat şi soarele nu se arată. Verile sunt calde şi secetoase, uneori sufocant de calde, iar iernile blânde şi mai umede, permiţând dezvoltarea unei vegetaţii caracteristice, la care s-au adăugat elemente exotice cultivate (cactuşi, agave, palmieri), cu funcţii ornamentale.

Oraşul Rodos

Reşedinţa administrativă a insulei ocupă vârful NE al acesteia, orientat spre ţărmul turcesc, de care-l despart mai puţin de 20 km. Dacă cerul nu este înnorat (şi de regulă nu este), se pot admira cu ochiul liber siluetele munţilor care alcătuiesc ţărmul Turciei.

Oraşul medieval (foto Alina Băisan)

Oraşul actual cuprinde trei areale dezvoltate în perioade istorice diferite. În vest, pe colina Monte Smith, se află acropola oraşului antic, din care au supravieţuit doar câteva clădiri: teatrul (sec. III î.Cr.), unde aveau loc întreceri sportive, organizate în cadrul unui festival dedicat zeului Helios, stadionul şi templul lui Apollo, cel al lui Zeus şi al Atenei. Paradoxal, această parte a oraşului este mai puţin cunoscută şi vizitată de turişti, situl arheologic fiind întrecut în faimă de cele din Lindos şi Kamiros, mai bine conservate şi puse în valoare.

Turnurile uneia din porţile de acces în oraşul medieval Rodos (foto Gh. Băisan)

Oraşul medieval, încorsetat de ziduri crenelate, cu porţi de acces străjuite de turnuri impresionante (din sec. XV), este ridicat pe o mai veche fortăreaţă bizantină. În 1309 oraşul a ajuns în stăpânirea ordinului cavalerilor ospitalieri ai Sf. Ioan de Ierusalim, fondat în sec. XII la Ierusalim, cu scopul – iniţial – de a hrăni pelerinii şi cruciaţii, transformat ulterior în unitate combativă. După o vremelnică şedere în Cipru, ordinul s-a stabilit în Rodos, unde a jucat un rol crucial în estul bazinului mediteranean al acelor veacuri.

Vedere spre far – Rodos (foto Gh. Băisan)

Construcţiile romane şi mai ales cele bizantine au fost refăcute, fortificaţiile extinse şi întărite. S-au ridicat mai multe biserici, un spital, Palatul Marelui Maestru şi alte numeroase clădiri, în stil gotic şi renascentist.
Punctul nodal al oraşului, Collachium, ocupă toată partea de nord a acestuia, având în Palatul Marelui Maestru partea cea mai renumită, principala atracţie turistică actuală, dar nu singura. În apropiere, biserica Evanghelismos (Buna Vestire), ridicată de marele maestru Fulk de Villaret (1310-1314), cu trei nave, posedă un turn înalt (punctul cel mai înalt din oraş la vremea respectivă) care servea drept punct de observare a mişcărilor eventualilor inamici de pe mare. Distrus de invazia turcilor din 1522, când biserica a fost transformată în moschee, construcţia a suferit o nouă avarie în 1856, când a explodat o magazie cu muniţie, întregul edificiu fiind refăcut în timpul ocupaţiei italiene (1937-1940).

Stradă din oraşul medieval (foto Alina Băisan)

Strada Cavalerilor era centrul politic şi religios din oraş, adăpostind clădiri de interes civic şi biserici. Între edificiile care au supravieţuit timpului se remarcă Moscheea lui Suleiman Magnificul şi o alta mai tânără, clădirea bibliotecii oraşului, dar mai ales Palatul, care adăposteşte expoziţii de arheologie, decoraţii şi mozaicuri creştine, statui antice, mobilier şi armurărie din diverse epoci.
Părăsit în timpul ocupaţiei turceşti (când populaţia a fost obligată să se mute în afara zidurilor), castelul a fost refăcut de italieni, care au înlăturat unele adăugiri turceşti, le-au refăcut pe cele cruciate, au demolat cimitirele turceşti şi evreieşti şi le-au transformat în spaţii verzi.

După dobândirea independenţei (1944), Grecia a rămas până la 7 martie 1948 sub administraţie britanică. În 1957 a fost pus în aplicare planul de sistematizare a oraşului nou, iar din 1960 oraşul vechi a fost pus sub protecţie, devenind parte a patrimoniului cultural mondial, fiind inclus pe lista UNESCO în 1988.
Oraşul medieval este un imens bazar, străzile care constituiau arterele comerciale în perioada medievală şi modernă fiind căptuşite cu magazine, cârciumi, ateliere meşteşugăreşti, tonete, deservite de o armată de personal amabil şi politicos, care te îmbie să le treci pragul. Nu de puţine ori, vânzătoarele din magazine sunt românce sau grecoaice căsătorite cu studenţi care au studiat în România şi care le-au învăţat câte puţin din limba noastră. O bună parte a locuinţelor din oraşul medieval sunt încă locuite.

Bazar (foto Gh. Băisan)

Forfota pe străzile principale este maximă, chiar şi în crucea amiezii, când căldura devine obositoare, copleşitoare, obligând la retrageri strategice în umbra cafenelelor, tavernelor sau teraselor. Grupuri de turişti veniţi din toate colţurile Europei patrulează pe străzi, urmărind ghidul care ţine un carton colorat deasupra capului, pentru a fi reperat în mulţime. Bătrâni scandinavi, englezi sau nemţi, coborâţi de pe pacheboturile luxoase ancorate în portul turistic, se plimbă greoi pe străzi, răscolind standurile cu suveniruri. Nu de puţine ori poţi vedea bătrânele ridate ducând de mână tineri handicapaţi, uneori în cărucioare cu rotile. Grupuri de turişti ruşi sau din spaţiul ex-sovietic sunt uşor de recunoscut, atât după limbă cât şi fizionomie. Peste tot, în această lume pestriţă şi cosmopolită, suveran este banul, iar cei care-l au merg cu dezinvoltură, nepăsători, siguri pe ei.

În afara zidurilor oraşului medieval, spre nord, se află portul comercial, iar spre NV, către vârful insulei, portul turistic Mandraki. Turistul poate observa şi admira siluetele a trei mori, ca nişte silozuri cilindrice, cu acoperiş de ţiglă, apariţii insolite, ele fiind ceea ce s-a mai păstrat din vremuri medievale, când oraşul avea (în 1022, conform cronicilor) 160 de astfel de instalaţii, fiind un fel de centru al morăritului grâului. Tot aici, la capătul digului care protejează portul turistic spre mare, se ridică farul, clădire semeaţă de piatră, de formă circulară, în apropierea lui fiind amplasamentul celebrului Colos.

Gigantica statuie care a făcut faimă insulei în antichitate trăieşte astăzi în amintiri, ilustrate, pliante, pe pungi şi sacoşe şi în numeroasele imagini de pe piesele de artizanat, fiind, evident, simbolul insulei, alături de capricorn.
Oraşul Rodos, fondat în 408 î.Cr., a fost cucerit de Mausol din Halicarnas (357 î.Cr.) şi mai apoi de Alexandru Macedon (333 î.Cr.). După moartea prematură a lui Alexandru cel Mare, generalii Ptolemeu, Seleucos şi Antigous au luptat înverşunat pentru succesiune la tron, încercând să atragă de partea lor diverse cetăţi, între care şi Rodos, sfârşind prin a împărţi imensul regat în mai multe bucăţi. În acest conflict, cetăţenii din Rodos au fost de partea lui Ptolemeu, lucru care a stârnit mânia lui Antigous, care l-a trimis pe fiul său Demetrius, în fruntea unei armate de 40000 de oameni (cifră care depăşea numeric întreaga populaţie a insulei la vremea respectivă) să pedepsească pe rodeeni.

A urmat un lung asediu, care a pricinuit numeroase pierderi oraşului, dar cetăţenii acestuia nu au cedat, recurgând la inundarea şanţului care apăra cetatea, făcând astfel imposibilă ocuparea lui de către inamic. După aproximativ un an de lupte, o flotă trimisă din Egipt a salvat locuitorii Rodosului, punând pe fugă armata lui Demetrius.
Pentru a marca victoria, din tunurile şi armele capturate de la rivali, între 304-293 î.Cr., artistul Hares din Lindos a turnat o statuie din bronz, având o înălţime de 36 m, amplasată pe două postamente de piatră înalte de 16 m, la intrarea în portul antic, actualul port turistic. Pe sub statuie treceau cu uşurinţă vasele cu pânze sau cu vâsle ale vremii.

Copie miniaturală a Colosului în faţa unui restaurant din staţiunea Faliraki (foto Gh. Băisan)

Mândria localnicilor a avut, din păcate, o viaţă scurtă, de circa 50 de ani, fiind dărâmată de un cutremur şi păstrată mult timp sub formă de fragmente. Când în sec. VII arabii au ocupat insula, ei au tăiat statuia şi au vândut-o ca metal brut. Se spune că au folosit pentru transport nu mai puţin de 900 de cămile!
Oraşul nou înconjoară din trei părţi pe cel medieval, fiind, la fel ca şi acesta, un vad comercial, mai cu seamă partea joasă, dinspre vârful nordic al insulei. Străzile sunt relativ întortocheate, fiind influenţate de relieful deluros pe care este amplasat oraşul. Rodos găzduieşte cel mai mare acvariu din întreaga Grecie, cu 40 de bazine care adăpostesc faună marină autohtonă sau exotică, precum şi o serie de muzee, teatre, spaţii verzi şi de agrement, dar are foarte puţine locuri prielnice de plajă, datorită ţărmului stâncos. Casele, de regulă albe, arată frumos, sunt bine îngrijite şi invadate de vegetaţie. Este o caracteristică pe care o poţi întâlni peste tot în insulă.
Chiar şi în lungul şoselelor, acolo unde este posibil, se cultivă leandri, intercalat, roşii şi albi, fiind udaţi prin conducte şi furtunuri perforate la rădăcina plantelor. Fără această măsură, seceta şi solul superficial, sărac, ar face imposibilă dezvoltarea acestor arbuşti, chiar dacă ei sunt aici la ei acasă. În satul Lindos am văzut cum picăturile de condens de la instalaţiile de condiţionare a aerului erau colectate pentru a uda florile şi arbuştii cultivaţi în tot felul de vase, pe străzile de piatră ale localităţii.
Apropo de străzi, acestea prezintă un sistem interesant de pavaj, cu pietre rotunjite de râu, albe şi negre, încastrate în mortar în poziţie verticală, având modele geometrice extrem de interesante sau imitând valurile mării. Grecii numesc acest tip de pavaj „hohlaki”. El este plăcut privirii dar poate deveni neplăcut pentru cei care poartă încălţăminte cu talpă subţire.

Lindos

Aşezare antică, apoi medievală şi modernă, localitatea este un sat tipic pentru bazinul mediteranean, acoperind ca un guler, în trepte, poalele unui promontoriu stâncos, în vârful căruia s-a conservat acropola antică, cea mai interesantă din întreaga insulă.

Situată pe litoralul SE al insulei, localitatea a fost fondată în sec. VI î.Cr., deşi dovezile arheologice vorbesc de locuire încă din epoca bronzului. Conducătorul cetăţii, în perioada sa de maximă glorie, a fost Kleobulos, considerat unul din cei 7 înţelepţi ai Greciei antice.

Stradă din Lindos (foto Gh. Băisan)

Aşezarea propriu-zisă este păstrată aproape intactă din perioada medievală, fiind alcătuită din case despărţite de străduţe înguste şi întortocheate, care pot fi străbătute doar pe jos. De altfel, o lege care urmăreşte conservarea specificului aşezării, interzice orice fel de modificare a aspectului localităţii. În aceste condiţii, singurul mijloc de transport permis, mai mult pentru deliciul turiştilor, îl reprezintă măgăruşii, numiţi „taxiul lindean”, deveniţi un fel de simbol al localităţii. Aceştia sunt folosiţi pe un traseu care ocoleşte străzile principale, unde turiştii se pot plimba în voie printr-un bazar viu şi colorat.
Colina pe care se găseşte acropola antică se termină spre mare cu abrupturi calcaroase, cu faleze verticale ciuruite de grote şi străpunse de golfuri pitoreşti. De altfel, turistul rămâne mai mult cu imaginea stâncilor abrupte şi mării liniştite şi albastre de la picioarele acestora, peisaje care taie respiraţia prin frumuseţea lor idilică şi mai puţin cu cetatea de pe vârf de stâncă, impresionantă dar comună.

Cetatea Lindos (foto Alina Băisan)

Zidurile medievale ridicate de cruciaţi în sec. XIV se suprapun peste cele antice şi bizantine. În incinta cetăţii se păstrează ruinele templului dedicat Atenei Lindia, o stoa elenistică din sec. IV î.Cr., propileele (porţile şi treptele de acces) ce conduc spre templu, precum şi o sculptură în stâncă, reprezentând o triimolia (corabie grecească) aproape în mărime naturală. Autorul acestei lucrări, realizată între 180-170 î.Cr., este Pythokritios, cel care a sculptat mai cunoscuta Victoria din Samotrace.

Din perioada bizantină a supravieţuit biserica Sf. Ioan (sec. XI-XII, după unii XIII-XIV) iar din perioada cruciată palatul guvernatorului, din trei clădiri iniţiale supravieţuind doar două.

Ţărm la Lindos (foto Alina Băisan)

Împreună cu Kamiros şi Ialisos, Lindos a întemeiat celebrul „Dorian Exapolis”, statul Rodos, la care mai aderaseră şi cetăţile Kos, Knidos şi Alicarnassos. Între alte atracţii ale localităţii, trebuie menţionată biserica ortodoxă Panaghia (Sf. Fecioară), ridicată de cruciaţi în sec. XIV, edificiu în formă de cruce, cu un dom octogonal cu acoperiş din ţiglă roşie şi un turn-clopotniţă uriaş, care adăposteşte picturi murale interioare realizate în 1700 de meşterul Gregorio din Symi.

Străduţele înguste, în pantă, sunt luate cu asalt de turiştii avertizaţi de pliantele sau spoturile publicitare, ei ajungând în Lindos cu autobuzele care circulă dinspre Rodos şi care trec pe la marginea satului. Impresionant este peisajul înconjurător, stâncos şi arid, cu numeroase grote şi peşteri. Dealurile sunt acoperite cu tufişuri rare şi ierburi arse de soare. Din loc în loc, la umbra măslinilor sau în adăposturi de stâncă, pot fi observate capre, care rumegă, apărându-se de potopul de căldură.

Kamiros

Pe litoralul nordic al insulei, la circa 34 km SV de oraşul reşedinţă, se întâlneşte situl arheologic care adăposteşte ruinele anticei cetăţi Kamiros. O mică deviere din şoseaua principală conduce spre ruinele dispuse pe pantele unei coline stâncoase, acoperită ici-colo cu exemplare rare de tuia sau pin, pe lângă care şi-au aflat sălaş, fiind cultivaţi, cactuşi sau palmieri exotici.
Kamiros a fost cel mai mic dintre cele trei oraşe-cetate care au fondat statul rodean. Mai izolat şi mai conservator decât Lindosul comercial şi aristocraticul Ialisos, el şi-a păstrat un caracter mai mult rural, pe toată perioada antichităţii. De altfel, Homer îl descria folosind termenul ”arginoeis”, făcând referire la pământurile fertile din zonă.

Numeroase dovezi scoase la lumină de săpăturile arheologice atestă locuire din perioada miceniană (în satul Kalavarda, din apropiere), oraşul antic fiind fondat în mileniul II î.Cr. şi atingând apogeul între 1000-400 î.Cr. Distrus de două cutremure, a fost refăcut ultima oară după 226 î.Cr., fiind partea ce poate fi văzută în sit.

Între ruinele ce aparţin fostelor locuinţe, dispuse în benzi laterale pe versant, se disting mai multe trepte cu clădiri cu rol civic, administrativ şi religios. La partea de jos se află piaţa cu fântână, care păstrează resturile unui templu cu coloane dorice, lateral un sanctuar dedicat zeităţilor şi eroilor oraşului, apoi o clădire care găzduia băile publice.

Kamiros (foto Gh. Băisan)

Treapta următoare aparţine agorei (piaţa civică, centrul oraşului) iar cea superioară era rezervată acropolei, unde au fost identificate urmele unei stoa, cele ale unei colonade duble, în stil doric şi mai multor clădiri comerciale.

De pe ultima treaptă, turistul poate admira întinderile nesfârşite de ape, cu puzderia de insuliţe, dintre care se detaşează prin mărime Chalki şi Alimia, care tentează la o plimbare cu barca sau şalupa, spre a fi explorate. Grupurile organizate de turişti sau cei veniţi cu maşini închiriate, ca noi, preferă mai degrabă să se retragă la umbra câtorva pini rămuroşi, sau să plece spre alte destinaţii.

Ţărmul vestic al insulei Rodos (foto Alina Băisan)

Nu departe de Kamiros, pe un promontoriu aflat pe ţărmul mării, turistul poate admira ruinele semeţe ale unui castel cruciat. Acesta face parte dintr-un lanţ de astfel de construcţii, care aveau rol de apărare a insulei împotriva armatelor turceşti. Două s-au conservat mai bine, constituind atracţii turistice: cel din apropierea localităţii Monolithos, la poalele muntelui Artamitis (vestul insulei) şi cel din apropierea satului Kritinia, aproape de Kamiros.

Castelul din Kritinia (foto Alina Băisan)

Numite de localnici Kastelos, ele au fost parţial restaurate, acest lucru întâmplându-se mai cu seamă pe scurta perioadă de ocupaţie italiană. Castelul din Monolithos, spre exemplu, a fost construit de cavalerii cruciaţi în sec. XV şi restaurat în 1480 de marele maestru D’Aubusson, suferind şi alte restaurări ulterioare.

Kalithea

Kalithea este o mică staţiune turistică amplasată pe litoralul NE al insulei, între localităţile Rodos şi Faliraki, într-o zonă în care colinele calcaroase, acoperite cu vegetaţie sărăcăcioasă, se opresc abrupt în mare. Practic, datorită dezvoltării şi extinderii spaţiului construit din Rodos, cele două localităţi aproape s-au unit.
În peisajul sălbatic, cu vegetaţie dominată de tijele inflorescenţelor de agave, cultivate cândva şi răspândite astăzi ca la ele acasă, în Mexic, se înalţă siluetele câtorva hoteluri şi clădiri care aparţin staţiunii balneare Kalithea.

Complexul spa din Kalithea (foto Alina Băisan)

Existenţa izvoarelor cu apă termală în regiune a determinat administraţia italiană din 1920 să amenajeze aici un important complex balnear, care a funcţionat până în 1960, când exploatarea lor a fost abandonată, staţiunea rămânând una clasică. Lipsa aproape totală a plajelor a făcut din Kalithea un loc preferat pentru surfing şi scufundări.

Petaloudes (Valea Fluturilor)

La circa 25 km SV de oraşul Rodos, la jumătatea distanţei dintre satele Psinthos şi Theologos, într-o regiune muntoasă de 3-400 m, se află valea Pelicanos, care străbate o regiune bine împădurită, o adevărată oază de răcoare şi verdeaţă, într-un peisaj de multe ori inospitalier. Este locul în care s-a conservat un ecosistem forestier puţin afectat de intervenţia oamenilor şi de incendiile care au afectat insula, cunoscut ca rezervaţia „Valea Fluturilor”.

În apropiere de mica rezervaţie se află clădirea minusculei mănăstiri Kalopetra, ctitorie a lui Alexandru Ipsilanti. Tradiţia spune că liderul eterist şi-a trimis fiica bolnavă de tuberculoză să se trateze în climatul uscat şi însorit al insulei, aceasta fiind însoţită de sluga Pelicanos. În timp, cei doi s-au îndrăgostit şi au decis să se căsătorească, cerând consimţământul lui Ipsilanti. Când acesta a refuzat căsătoria celor doi, băiatul s-a sinucis, de atunci valea primind numele său.

Mănăstirea Kalopetra (foto Gh. Băisan)

Pădurea densă, greu de pătruns, adăposteşte elemente termofile, între care diverse varietăţi de stejar, platani, arţari, tuia sau pini, la umbra cărora curge un pârâiaş vioi, o adevărată raritate în insulă. Pe lângă răcoarea pădurii şi susurul apei, deloc de neglijat, atracţia principală o constituie fluturele Quadripunctata poda, care populează pădurea.

Primele exemplare au fost semnalate prin anul 1930, în timpul ocupaţiei italiene, ceea ce a creat falsa impresie că italienii au adus fluturele pe insulă. Realitatea este că acest fluture este întâlnit şi în alte insule din bazinul Mării Mediteraneene, iar aici a găsit loc perfect pentru înmulţire, perioada lunilor iulie-august fiind momentul cel mai favorabil, când pe trunchiurile de arbori sau pe stânci pot fi admirate cohorte întregi de astfel de zburătoare.

Când fluturele ţine aripile strânse, pe spatele lui se observă câteva dungi galbene, pe fond negru. În momentul în care îşi ia zborul, desfăcându-şi aripile exterioare, se observă cele interioare, de culoare roşie, cu puncte negre. Fluturele trăieşte un singur an, după ce-şi depune ouăle pe pereţii stâncilor sau pe coaja copacilor, el încheindu-şi ciclul de viaţă, lăsând loc generaţiei următoare.

Fluturele Quadripunctata poda (foto Gh. Băisan)

Valea a fost amenajată pentru accesul turiştilor, cu poteci din dale de piatră, podeţe şi punţi de lemn, locuri de belvedere şi bănci din nuiele, unde cei interesaţi pot admira şi fotografia vedeta regiunii. Cei norocoşi, pot găsi pe traseu şi crabi de stâncă, iar la muzeul amenajat la partea de jos a văii sunt expuse elemente faunistice care populează zona.

Pelerinajul pe Valea Fluturilor se face în tăcere, turiştii fiind avertizaţi să nu vorbească tare, să nu fluiere sau să bată din palme, pentru a nu produce zgomote care să deranjeze plăpândele zburătoare, aşa că se vorbeşte mai mult în şoaptă, cele mai des folosite fiind exclamaţiile de uimire când apar grupuri mai compacte de fluturi.

Aş adăuga plăcuta surpriză pe care cele două muzeografe au arătat-o când le-am oferit o insignă cu Rezervaţia Biosferei Delta Dunării şi le-am vorbit despre delta noastră. Ele s-au grăbit să o pună pe pagina din cartea de impresii a muzeului, pe care am scris cu sinceritate: „Felicitări pentru grija pe care o aveţi pentru păstrarea naturii şi modul minunat în care faceţi acest lucru”.

Multe lucruri ar mai fi de spus despre aceste minunate locuri, n-aş zice favorizate de natură, dar mai ales despre oamenii pe care am avut ocazia să îi cunoaştem, începând de la şoferul de taxi care ne-a dus de la aeroport în staţiunea Faliraki, mergând până la gazda noastră, domnul Steve, un tip amabil şi jovial, care a apreciat ţuica românească la adevărata ei valoare, numind-o „apă de foc”, asemenea indienilor din preria americană.

Gazda din Faliraki (foto Gh. Băisan)

Aş mai putea vorbi de simpaticul patron al cârciumii din apropierea locuinţei noastre, care ne tenta cu reduceri semnificative de preţuri, deşi nu l-am onorat cu prezenţa, dar asta nu l-a descurajat şi nici nu l-a indispus. Era suficient pentru el că eram din ţara lui Hagi, fotbalistul pe care îl admirase foarte mult ! Aş mai putea aminti pe albanezul de la terasa cu kebab şi şaorma, care lucra toată noaptea şi venea în fiecare dimineaţă pe plajă pentru a se răcori în apa mării, pentru a se duce mai apoi să se odihnească.

Ar mai fi de apreciat politeţea vânzătorilor, felul lor de a intra în vorbă cu clienţii străini (toţi vorbesc fluent limba engleză şi nu numai !), dar mai cu seamă respectul lor faţă de client, pe care îl tratează impecabil, indiferent dacă cumpără sau nu din magazin.

De multe ori, magazinele de tip băcănie, sau „corner shop”, cum le numesc englezii, au panouri şi rafturi expuse şi pe trotuar, unde clientul poate consulta o parte din produse, urmând a le plăti ulterior, în magazin. Niciodată nu s-a pus problema ca intrând în magazin (care are, de regulă, mai multe uşi de acces) cu geantă sau sacoşă, să fii controlat sau să te oblige să o depui la casă, chiar dacă, de multe ori, aveai produse similare cu cele din magazin ! Toate aceste „nimicuri” sunt cele care te fac să te simţi bine, să ştii că eşti respectat şi ţi se acordă atenţie

Concluzia la aceste rânduri ar putea foarte bine încadrată în cele câteva cuvinte pe care le-am trimis colegilor de serviciu, pe o ilustrată: „Rodos este o lume ciudată şi foarte interesantă, uneori exagerat de caldă, dar foarte plăcută”.

Aş mai adăuga, un pic cam scumpă pentru buzunarul bugetarului român dar, vă asigur, merită cheltuiala !