Victor H. Baumann

0.0 În perioada cuprinsă între mileniile VIII și III î.H. insulele egeene au fost populate de pre-indoeuropeni, probabil anatolieni, purtători ai civilizației neolitice din bazinul egeean, cunoscuți mai târziu sub denumirea de pelasgi. Caracterul pre-indoeuropean al acestei străvechei populații, creatoare a unei fabuloase civilizații a epocii bronzului, cu ecouri în întreaga istorie a lumii mediteraneene, rămâne și în prezent un element constitutiv al protoistoriei grecești.

 
Harta bazinului egeean în epoca bronzului

Zona sudică a Mării Egee este marcată de insula Creta, cea mai mare insulă din Mediterana răsăriteană. Creta se află situată la distanțe aproape egale de Europa, Asia și Africa. Împărțită prin istmuri în trei zone, este aproape în întregime acoperită de lanțuri de munți ramificați, care străbat insula paralel cu țărmul, excepție făcând micuța câmpie din partea de sud.
La începutul celui de-al treilea mileniu î.H., cretanii, aflați în plin eneolitic, lucrau arama, pe care au combinat-o cu un metal provenit de pe coasta apuseană a Asiei Mici, din Ionia, cositorul. Astfel, pe la 2800 – 2700 î.H., începe epoca bronzului, cunoscută în Creta ca epocă a civilizației minoice (Denumire care îi aparține lui Evans, odată cu publicarea monumentalei sale opere în cinci volume, întitulată „The Palace of Minos at Knossos”, între anii 1921-1931. Civilizația cretană a aramei și a epocii bronzului este cunoscută astăzi sub numele de civilizația minoică - cf. Matz 1969, 70. În insulele Ciclade se dezvoltă civilizația Cicladelor, ambele paralele cronologic civilizației heladice, de pe teritoriul Greciei continentale. )

Arthur Evans a stabilit pentru prima dată cronologia cretană sau minoică, împărțind această epocă în trei mari perioade istorice: Minoicul vechi (MV), Minoicul mijlociu (MM), Minoicul recent (MR), fiecare cu câte trei subperioade, după cum urmează:

• MV-I, în cronologie absolută, anii 3400 – 2800 î.H., etapă istorică corespunzătoare epocii eneolitice;
• MV- II și III ( anii 2800 – 2100 î.H. );
• MM (I,II,III), anii 2100 – 1580 î.H.; d) MR (I,II,III), anii 1580 – 1200 î.H. (Berciu 1967, 211) 

Dezvoltarea rapidă a civilizației cretane s-a datorat poziției geografice a insulei care a permis cretanilor să instituie un control absolut asupra traficului maritim cu Orientul Apropiat și cu Egiptul, efectuat de-a lungul coastelor, ceea ce făcea din traseul ce lega Asia mică de Creta, poarta de intrare în lumea egeeană.

Săpăturile arheologice evidențiază comerțul Cretei cu obiecte de artă, de lux și utilitate practică, cu fildeș, produse de faianță și ouă de struț, aduse din Egipt. Creta oferea în schimb, înainte de orice, vin, ulei de măsline și lemn de chiparos, cărora, la începutul mil.II î.H., li se adaugă țesăturile și purpura.

Insula era împărțită în mici orașe-state, aflate inițial în coflict. Au fost descoperite, prin cercetări arheologice, vestigiile unui număr impresionant de astfel de așezări (Până în prezent – 93, cele mai importante fiind Cnossos, Phaistos, Mallia, Zakros, Palaicastros, Gurnia și Haghia Triada (apud Drimba 1984, 494)), nefortificate, legate între ele prin drumuri pavate. În primele secole ale Minoicului mijlociu, apar primele palate mari, care, în jurul anului 1750 î.H., sunt distruse în urma unui cutremur devastator, urmat de o invazie sau de un război intern. După acest moment, sunt reconstruite, într-un stil grandios palatele din Cnossos, Phaistos și Mallia, urmate apoi de cele din HaghiaTriada și de celelalte.

Planul palatului de la Cnossos
 

După două secole de lupte interne, suveranul din Cnossos își impune supremația asupra întregii insule, unifică țara, construind și rețeaua de drumuri (Franțev et alli 1959, 404). Este perioada în care se elaborează primul sistem de scriere silabică, cunoscut ca „Liniarul A”, rămas din păcate nedescifrat. Perioada cuprinsă între anii 1750 și 1350 î.H., reprezintă apogeul puterii maritime, al culturii și civilizației minoice. O serie de scene gravate pe peceți prezintă corăbii mari, cu punte, care au permis Cretei să se deplaseze în întregul bazin egeean.

În sec. al XVII-lea î.H., în urma unei colonizări pașnice, treptate, influența Cretei s-a extins până în Peloponez. În Argolida, cretanii au introdus cultura măslinului și a viței-de-vie și produsele lor meșteșugărești, răspândind în întreaga peninsulă cultul marilor divinități, ceremoniile lor religioase, precum și moda în îmbrăcămintea feminină. Este epoca clasică, de înflorire maximă a civilizației minoice. Spre sfârșitul sec. al XV-lea î.H., Creta este cucerită de aheii greci, răspândiți în tot bazinul egeean (Ibidem, 405). În jurul anului 1400 î.H., palatele cretane sunt distruse. Noii veniți preiau curând rolul conducător în Mediterana orientală, dar odată cu hegemonia maritimă, ei vor transfera pe continent, numeroase elemente culturale care vor sta la baza primei mari civilizații grecești. Sub influența civilizației cretane, Grecia peninsulară cunoaște evoluția civilizației miceniene a aheilor. În timpul dominației aheene, în Creta se folosește un nou sistem de scriere – „Liniarul B” , singurul descifrat până în prezent, de pe mai bine de 300 de tâblițe de lut ars.

La sfârșitul sec. al XII-lea î.H., Creta este cucerită și devastată cumplit, ca de altfel întreaga Peninsulă Balcanică, de triburile grecilor dorieni. În haosul produs de aceste invazii ale „popoarelor mării”, nume sub care se aflau dorienii, împreună cu populații războinice antrenate de ei în războaie de jafuri și pradă, au fost distruse două civilizații: cea minoică și moștenitoarea culturală a acesteia – civilizația miceniană.

1.0 Civilizația minoică a fost una dintre cele mai strălucite realizări ale populațiilor antice din bazinul egeean al Mării Mediterane.

„Țara celor o sută de orașe”, Creta lui Homer a avut constructori remarcabili, care, au ridicat, fără planuri urbanistice, construcții fabuloase (Vezi Drimba 1984, 505-506). Întinderea acestora se desfășoară fără restricții, debordând peste terenul destinat.
Orașele cretane, bine întreținute și curate, aveau străzi pavate cu piatră, și uneori, în cazul Gurniei, asfaltate, prevăzute cu trotuoare, cu șanțuri de scurgere acoperite, sau cu canalizări subterane prin țevi de teracotă. Apa, adusă prin conducte, era depozitată în cisterne.
Casele, cu acoperișuri plate, erau construite din piatră, și din cărămizi uscate la soare sau arse, pe schelet din bârne de lemn, cu pereți tencuiți cu gips argilos, pictați sau împodobiți cu stucaturi. Clădirile aveau până la două etaje, dar palatele, până la trei, fiind prevăzute cu scări interioare, terase, verande, bucătării, cămări pentru alimente, băi, closete. Clădirile mai mari și palatele foloseau, pentru susținerea acoperișului, stâlpi de piatră sau coloane din lemn de chiparos, pictate în culori vii.

Casele obișnuite erau de tip „megaron”, alcătuite dintr-o sală dreptunghiulară, pardosită, deschisă pe una din laturile mici, spre un pridvor cu două coloane de lemn la fațadă. Planul megaronului cretan a stat la originea templului clasic grecesc (Ibidem, 506). Construcțiile cretane primeau lumină naturală din curți interioare care serveau numai acestui scop, arhitecții folosind lumina ca pe un element arhitectonic. În general, arhitectura epocii minoice servea necesităților practice, urmărind obținerea celor mai bine condiții de funcționalitate și confort: lumină suficientă, o bună aerisire și o bună alimentare cu apă, prin instalații hirdaulice, o distribuire practică a încăperilor și a comunicării între ele prin coridoare, vestibule și scări interioare. Palatele erau prevăzute cu terase elegant suprapuse, deschise spre pesaje pitorești, cu o succesiune a coloanelor colorate și cu o somptuoasă decorație interioară De aci, și totala indiferență față de proporții și simetrie care se detașază din creațiile arhitecturale ale cretanilor minoici.

  
   Palatul din Cnossos – vedere aeriană   Magazie în aripa de vest

Ca mai toate palatele cretane, cel din Cnossos, reședința regală, era în același timp centru administrativ și meșteșugăresc, sanctuar și antrepozit. În jurul său se întindea un mare oraș. Palatul din Cnossos egala cele mai vestite palate ale Orientului. Construit pe panta unei coline, avea una din intrările principale la capătul unui drum în trepte, lung da 80 m și lat de 5 m, acoperit de un portic. La jumătatea acestuia se afla pavilionul de primire a oaspeților, dotat cu rezervoare mari de apă și cu instalații de încălzire a apei destinate bazinelor și băilor cu căzi de teracota, din încăpri. Acest confort, nemaiîntâlnit în epocă, va reapare abia în vilele romane, după aproape un mileniu și jumătate.
Prin poarta principală, largă de 12 m, se intra într-un vestibul pavimentat în care se afla un basorelief din stuc cu trei gimnaști acrobați surprinși într-un joc cu taurul.
La primul etaj, de unde se cobora într-o curte interioară, înconjurată de clădiri cu două-trei etaje, se ajungea printr-un coridor cu pereții decorați cu o mare frescă, reprezentând, în mărime naturală, un cortegiu al purtătorilor de ofrande. Apartamentul regal se afla într-o aripă cu patru etaje.

Cnossos – baia reginei

Palatul dispunea de instalații sanitare nemaiîntâlnite în lumea antică, țevi de teracota incastrate în perete, closet cu scaun și apă, și cu un sistem de scurgere a apelor menajere prin conducte subterane zidite. Într-o altă aripă a palatului era depozitată arhiva, și tot acolo se afla localul scribilor, atelierele meșteșugarilor și magaziile de provizii.

Cnossos – latura sudică a curții interioare

Numeroase curți interioare, așa numitele „puțuri de lumină” erau destinate iluminatului natural.
În exterior se întindeau numeroase esplanade, pavate cu lespezi de piatră, și-n apropiere – teatrul cu bănci de piatră, un palat mai mic și o vilă a suveranului.
Lipsa de omogenitate și simetrie, impresia de libertate și de fantezie, erau compensate de funcționalitate, confort și modernitate. Palatul din Cnossos a servit ca model celorlalte palate cretane, ca cele din Phaistos, Malia și Zagros.
Cea mai originală creație artistică a culturii cretane a fost teatrul. Un teatru de curte se afla lângă palatul regal din Phaistos, în jurul anului 2000 î.H., cu bănci lungi din piatră, de 25 m, situate pe 10 trepte terasate în pantă, cu o capacitate de 500 de locuri. Pentru procesiunile religioase care precedau spectacolele muzicale și coregrafice, și care aveau un rol deosebit în viața culturală și spirituală a cretanilor, în fața scenei era amenajată o suprafață pavată cu lespezi de piatră. Teatrul din Phaistos este cel mai vechi teatru cunoscut în istorie. Cel din Cnossos avea aceeași capacitate, de 500 de locuri, dar băncile erau altfel dispuse (Drimba 1984, 505). Grecii vor construi teatre abia peste 12-14 secole.

1.1 Spre deosebire de popoarele din Orientul Apropiat și Mijlociu, cretanii au creat o artă care se adresa tuturor oamenilor. Fără a fi constrânși de canoane religioase sau de tradiție, artiștii epocii minoice au creat în totală libertate, deschiși spre aspectele vieții cotidiene. Ralizările lor sunt pline de spontanietate, de prospețime, reflectând o uimitoare capacitate de redare a mișcării, o siguranță exemplară a desenului și un rafinat simț al culorii.
Cu toate influențele egiptene în redarea personajelor din profil, în pictarea bărbaților cu pielea roșie, și a femeilor cu pielea albă, artiștii cretani preferau liniile curbe, sinuase și reflexele de lumină, formelor precis conturate, drepte și exacte, și se simțeau mai înclinați spre podoabe rafinate, spre eleganță, decât spre redarea impresiei de fermitate (Alpatov 1962, 107).

Coridor cu magazii în aripa vestică a palatului din Phaistos

Arta cretană nu este o artă monumentală. Realizări sculpturale de acest fel lipsesc aproape în totalitate, deoarece cretanii nu și-au imortalizat zeii și suveranii în pictură și nici în sculptură. Micile statuete depuse ca ofrandă, lângă defuncți, reprezintă imagini de preoți, sacerdotese, sau de bărbați în poziție de rugăciune.
Sculptorii au realizat opere de mici dimensiuni, din fildeș, bronz, steatită, argilă și faianță, adevărate capodopere, precum „Preoteasa cu șerpi” din Cnossos, în faianță pictată, și în fildeș, de 34 cm. Cele mai reușite sculpturi cretane sunt basoreliefurile, dintre care merită amintite: „Capra sălbatică alăptându-și iedul”(faianță colorată); „Pugiliștii”, pe un vas de steatită din Haghia Triada; „Scene cu tauri”, pe ceștile de aur de Vaphio etc.
Cea mai valoroasă și mai originală contribuție artistică o întâlnim în domeniul picturii. Pictorii epocii minoice dispuneau de un excepțional simț al liniei și al culorii. Culorile fundamentale pe care le foloseau erau: roșul, galbenul, negrul și albastrul. Degajat de orice norme stilistice, artistul cretan preferă linia sinuasă care mărește senzația de mișcare, de viață. Frescele din perioada Minoicului mijlociu au un colorit strălucitor și redau totul – plante, animale, păsări, oameni, scene de curte, de vânătoare, serbări și jocuri, cu grație, pasiune pentru mediul natural și dinamism. Cele mai celebre fresce sunt cele ale palatului din Cnossos: grifonii și vegetația din sala tronului, purtătorul cupei, prințul cu cunună, portretul unei tinere grațioase, după a cărei vestimentație mondenă a căpătat numele de „Pariziana”; apoi, scenele de ceremonii și cele cu animale ale palatului din Haghia Triada. Naturalețea mișcărilor, grația și suplețea personajelor, reprezintă elemente definitorii pentru pictura minoică.

Frescă din Cnossos cu acrobați surprinși într-un joc cu taurul
 

Preotese cu șerpi (faianță pictată) – apud Matz 1969

Pahar de steatită